Odată cu încălzirea vremii din anul 2026, camerele de gardă ale spitalelor de boli infecțioase se aglomerează cu pacienți care ajung după o mușcătură de căpușă. Mulți încearcă să scoată parazitul acasă, folosind metode empirice care pot transforma o înțepătură aparent minoră într-o urgență medicală. La medic ajung atât părinți cu copii mușcați în parcurile urbane, cât și adulți întorși din drumeții de weekend.
Perioada de activitate intensă a căpușelor începe odată cu primele zile calde din aprilie și se încheie târziu, în noiembrie, la primele înghețuri. Timp de opt luni pe an, spațiile verzi devin zone de risc. Pericolul nu este dat de mușcătura în sine, adesea nedureroasă din cauza unei substanțe anestezice secretate de insectă, ci de agenții patogeni pe care îi poate transmite direct în sânge.
Boala Lyme este cea mai cunoscută și mai răspândită amenințare. Bacteria Borrelia burgdorferi ajunge în organismul uman prin saliva căpușei infectate. Netratată la timp, infecția poate afecta articulațiile, inima și sistemul nervos periferic. Un risc mai rar, dar foarte grav, este encefalita de căpușă, o afecțiune virală care atacă sistemul nervos central și poate lăsa sechele neurologice permanente.
Căpușele trăiesc în firele înalte de iarbă și așteaptă o gazdă cu sânge cald. Ele ajung pe piele sau pe haine la o simplă atingere. Nu sar din copaci și nu zboară. Medicii atrag atenția că inclusiv o plimbare prin parcul din cartier poate duce la o mușcătură. Paraziții se fixează pe piele, caută o zonă bine vascularizată și încep să se hrănească. În acest moment poate avea loc transferul bacteriilor sau virusurilor. Nu toate căpușele sunt infectate cu Borrelia burgdorferi, iar procentul diferă în funcție de zona geografică, însă prudența rămâne esențială în intervalul aprilie-noiembrie. Potrivit Jurnalul Național, encefalita de căpușă se poate transmite într-un timp mult mai scurt decât boala Lyme, motiv pentru care prevenția și reacția imediată sunt vitale.
Când căpușa este observată pe piele, primul impuls este adesea îndepărtarea rapidă, uneori brutală. Medicii recomandă un singur instrument: o pensetă cu vârf fin, ascuțit. Nu se folosesc degetele, unghierele, acele de cusut sau alte obiecte improvizate. Penseta trebuie așezată cât mai aproape de suprafața pielii, iar prinderea se face exclusiv în zona capului căpușei, acolo unde cleștii parazitului intră în epidermă.
Corpul umflat al căpușei nu trebuie prins sub nicio formă. Strivirea abdomenului poate împinge conținutul stomacal, încărcat cu bacterii, direct în fluxul sanguin al persoanei mușcate. Extragerea se face printr-o tracțiune ușoară, lentă și constantă în sus, fără smucituri și fără mișcări bruște care pot rupe corpul fragil al parazitului și pot lăsa capul în rană.
Medicul dermatolog Cătălin Popescu explică un detaliu tehnic util în această procedură. Pe lângă tracțiunea verticală, o rotire foarte ușoară poate ajuta la eliberarea cleștilor din piele. Mișcarea trebuie să fie abia perceptibilă și nu agresivă. Scopul este extragerea intactă și vie a parazitului.
După îndepărtare, zona trebuie spălată cu apă caldă și săpun simplu, fără frecare dureroasă. Urmează dezinfectarea cu spirt sanitar clasic sau betadină. Acești pași reduc flora bacteriană de suprafață și previn suprainfectarea rănii. Căpușa extrasă nu se strivește între degete. Poate fi aruncată în vasul de toaletă. Unii pacienți o păstrează într-un recipient închis, însă testarea parazitului în laborator comercial nu schimbă protocolul medical uman. Atenția rămâne concentrată asupra pacientului și asupra observării clinice a zonei mușcate.
Medicii infecționiști interzic leacurile populare folosite frecvent în sezonul cald. Medicul infecționist Adrian Marinescu avertizează asupra tratamentelor empirice găsite pe internet sau preluate din auzite. Aplicarea de substanțe pe o căpușă prinsă de piele este strict interzisă. Oamenii folosesc ulei vegetal, gaz lampant, acetonă sau alcool sanitar, sperând că parazitul se va asfixia și se va desprinde singur. Reacția este însă opusă.
Substanțele iritante stresează puternic căpușa. În loc să cadă, parazitul are un reflex de apărare și regurgitează agresiv, vărsând conținutul stomacal direct în sângele uman cu care este conectat. Din acest motiv, deciziile luate imediat după descoperirea unei căpușe pot influența direct riscul de infecție pe termen lung.
