Durerea nu mai este privită doar ca semnul unei leziuni din corp, care trebuie suportată sau „dusă pe picioare”. Medicina o definește astăzi drept o experiență neuro-psiho-socială procesată de creier. Schimbarea esențială ține de felul în care cineva a fost învățat să vorbească sau să tacă despre suferință, pentru că acest lucru poate modifica inclusiv modul în care durerea este trăită.
Consecința directă este că durerea cronică nu mai poate fi pusă în categoria ideii că trece dacă există destulă răbdare. Discuția se mută din zona voinței personale în cea a îngrijirii reale. Pentru multe femei, acest lucru are efecte concrete. Dacă au crescut cu ideea că rezistența înseamnă să nu se plângă, durerea poate fi tratată ca o probă de caracter, nu ca un simptom pentru care trebuie cerut ajutor.
Reflexul cultural de a suporta suferința în tăcere are rădăcini vechi. În Egiptul Antic, durerea invizibilă era pusă pe seama zeilor și era tratată inclusiv cu piele de broască fiartă în ulei, considerată una dintre cele mai vechi forme de pansament. În Grecia Antică, Hipocrate lega durerea de dezechilibrul celor patru umori ale corpului. Mai târziu, în Europa medievală, mănăstirile care funcționau și ca spitale aveau acces la opiu, dar îl foloseau limitat, pentru că suferința era văzută ca o formă de purificare spirituală.
Urmele acestei mentalități se păstrează și în prezent. Ele pot explica de ce unele femei aleg să nască fără analgezice, chiar și atunci când asemenea opțiuni există. Psihologii explică, potrivit Lyla, că „strânsul din dinți” în fața durerii este o învățare culturală. În același timp, exprimarea suferinței este un comportament uman universal, apărut pentru a obține sprijinul comunității.
Un alt punct important apare atunci când durerea continuă după ce problema fizică s-a vindecat. Într-o astfel de situație, semnalul este că nu mai este vorba doar despre țesuturi, ci despre un mecanism mai complex. Definiția actuală a durerii include ceva ce multe femei resimt deja: stresul și anxietatea nu reprezintă un simplu „adaos” psihologic, ci factori care pot amplifica durerea fizică.
Această perspectivă schimbă și felul în care trebuie înțeleasă viața de zi cu zi a unei persoane care trăiește cu durere persistentă. Durerea cronică nu înseamnă slăbiciune, exagerare sau lipsă de rezistență. Este o afecțiune care are nevoie de tratament și de sprijin, inclusiv psihologic. În acest cadru, rușinea sau comparațiile cu ideea veche că „așa trebuie să fie” nu au loc.
Exemplele istorice arată cât de mult a contat cultura în felul în care oamenii au înțeles suferința. În Egiptul Antic, explicația era legată de zei. În Grecia Antică, durerea era pusă în legătură cu cele patru umori ale corpului. În Europa medievală, accesul la opiu nu a însemnat și folosirea lui largă, tocmai pentru că suferința era percepută ca purificare spirituală. În prezent, aceeași moștenire culturală poate influența dacă durerea este ascunsă, suportată în tăcere sau tratată ca o problemă care cere ajutor.
