Renovarea unei case vechi din paiantă sau chirpici poate decide dacă aceasta va mai rezista câteva decenii sau dacă degradarea ei se va accelera. Întreținute corect și consolidate cu materiale compatibile, aceste construcții pot avea o durată de viață de până la 170 de ani. Principala greșeală este tratarea lor similară cu locuințele din beton sau BCA, ceea ce poate duce la deteriorarea rapidă a structurii.
Casele de paiantă au un schelet de rezistență din lemn, alcătuit din stâlpi, grinzi și contravântuiri, pereții având rol de umplutură. Între elementele din lemn se găsesc împletituri de nuiele tencuite cu lut sau direct chirpici. La casele din chirpici, pereții sunt zidiți din cărămizi nearse, uscate la soare, fabricate dintr-un amestec de pământ, apă, paie și uneori nisip sau bălegar de cal. Pentru ambele tipuri de construcții, principiul de bază este menținerea capacității pereților de a realiza schimbul natural de vapori cu exteriorul.
Umezeala, principalul factor de degradare
Deși normele în vigoare prevăd o durabilitate de 20 de ani pentru locuințele din chirpici, practica demonstrează că acestea pot rezista 70 sau chiar 150 de ani dacă sunt bine întreținute. Inamicul principal al acestor case este umezeala, care afectează atât lemnul, cât și pământul din componența pereților. O greșeală des întâlnită și costisitoare este folosirea tencuielilor și izolațiilor moderne, impermeabile.
Aplicarea cimentului, polistirenului, gletului, amorsei sau vopselei lavabile pe pereții din pământ blochează transferul de umiditate, favorizând acumularea acesteia în interiorul structurii. Astfel, apar condensul și mucegaiul, iar procesul de degradare a lutului și lemnului este accelerat. Regula esențială este ca orice material adăugat pe pereți să permită ieșirea vaporilor de apă.
Expertiza tehnică este obligatorie înaintea lucrărilor
Înainte de a modifica structura, fundația sau pereții, este necesară o evaluare tehnică realizată de un expert atestat. Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții reglementează acest domeniu. Expertiza identifică problemele structurale și recomandă soluții de consolidare compatibile cu materialele originale, asigurând că pereții pot „respira”. Acest pas previne efectuarea unor lucrări care, deși arată bine la suprafață, sunt greșite în profunzime.
Dacă problemele pornesc de la bază, consolidarea începe cu fundația. Se recomandă ca aceasta să aibă o adâncime de 50-90 cm, iar soclul să fie înălțat la peste 30 cm pentru a proteja pereții de umiditatea din sol. Pentru casele vechi cu fundație insuficientă, soluția este subzidirea treptată, pe porțiuni de un metru, pentru a nu destabiliza construcția, conform informațiilor din domeniu Revista Ioana.
Structura supraterană poate fi consolidată prin mai multe metode, precum cămășuirea pereților cu tencuială din beton armat, înlocuirea elementelor de lemn degradate sau adăugarea unor stâlpi de metal sau beton armat. Izolarea termică exterioară trebuie să fie, de asemenea, permeabilă la vapori, pentru a evita condensul.
Reabilitarea și consolidarea clădirilor vechi pot implica bugete cu 20-25% mai mari decât construcția unei structuri noi. Costurile sunt ridicate de complexitatea intervențiilor, de nevoia de meșteri specializați și de miile de ore de muncă manuală, spre deosebire de execuția mecanizată specifică lucrărilor cu beton și BCA.
