În Anglia medievală, iepurii au trecut din parcurile regale pe mesele țăranilor înstăriți, iar blănurile lor au ajuns în garderoba meșteșugarilor. Răspândirea din secolele XIV și XV a mers mână în mână cu creșterea nivelului de trai al supraviețuitorilor epidemiei: mai mulți oameni își permiteau bunuri rezervate anterior regelui și aristocrației normande.
Epidemia din 1346-1353 a ucis între o treime și două treimi din populația Europei. Pentru supraviețuitori, schimbările economice au făcut posibilă adoptarea unor obiceiuri ale categoriilor sociale superioare, potrivit Phys.org.
Transformarea avea trei componente concrete:
- Pământul devenise mai ușor de obținut.
- Lucrătorii puteau cere o plată mai mare pentru munca lor.
- Nivelul de trai mai ridicat le permitea celor săraci să preia din stilul de viață al celor privilegiați.
Hainele arătau o schimbare pe care legea încerca să o limiteze
În 1363, legislația a restrâns îmbrăcămintea permisă fiecărei categorii sociale. Justificarea legii invoca: „excesul vestimentar al oamenilor dincolo de rangul lor, spre marea distrugere și sărăcire a țării”.
Blana de iepure participa la această schimbare a obiceiurilor de consum. Cea cenușie, obișnuită, era purtată pentru căldură, în timp ce unele crescătorii se specializau în varietăți mai rare, argintiu-cenușii sau negre. Meșteșugarii care aspirau la un rang superior purtau asemenea blănuri, fără ca ele să dispară din vestimentația regală: regele Henric al VII-lea avea haine de noapte căptușite cu blană de iepure negru.
Un animal rar putea deveni un dar regal
Iepurele european, astăzi o prezență obișnuită în peisajul rural britanic, nu este originar de aici și se numără printre speciile invazive care produc pagube foarte mari. Multă vreme, introducerea sa a fost atribuită normanzilor. Descoperirea arheologică a unui os de iepure din Britania romană a schimbat însă această perspectivă; mărturiile scrise despre animale apar doar începând cu perioada normandă.
Una dintre cele mai vechi însemnări despre iepuri datează din 1176. Proprietarul de pământ Richard de Wyka a recunoscut că nu plătise dijma pentru iepurii săi, fiindcă socotise că această obligație nu li se aplica. Dijma reprezenta a zecea parte din produse, oferită bisericii. Nedumerirea lui sugerează că animalele constituiau încă o noutate.
În 1235, regele Henric al III-lea a oferit zece iepuri vii din parcul său de la Guildford lui Geoffrey Despenser, proprietar de pământ englez și lord de Martley, în Worcestershire. Câțiva ani mai târziu, oamenii trimiși de rege în același parc trebuiau să captureze 30 sau 40 de exemplare, dar numai dacă populația era suficient de numeroasă. Condiția proteja colonia de o reducere prea mare.
„Dijmele nu se plăteau pentru lucruri de acest fel”, a transmis Richard de Wyka.
Animalele erau crescute atât pentru carne, cât și pentru blană. La începutul secolului al XIII-lea, comenzile lui Henric al III-lea pentru ospețe cuprindeau carne de cerb, mistreți, pește, lebede, păuni, găini, ouă și iepuri de câmp. Iepurii de crescătorie au intrat pe această listă abia pentru ospățul de Crăciun din 1240.
Prețul explică de ce erau tratați drept o delicatesă: carnea lor costa de patru sau cinci ori mai mult decât cea de pui. Pentru a ține departe braconierii și prădătorii, proprietarii ridicau inclusiv turnuri de pază și clădiri din piatră în locurile de creștere.
Înmulțirea iepurilor a adus pagube, dar vânătoarea rămânea restricționată
Creșterea populațiilor de iepuri a lăsat urme și în registrele domeniilor. Acolo apar repetat plângeri despre culturile distruse și terenurile deteriorate de animalele stăpânului.
În legislația din 1390 privind vânătoarea, Parlamentul englez consemna: „să urzească planuri și conspirații de rebeliune”
Regele a aprobat legea și a extins interdicția asupra mijloacelor de capturare: câini de vânătoare, dihori, plase de diferite tipuri, capcane din păr, corzi și orice alte dispozitive folosite pentru a prinde ori ucide animalele pădurii, iepurii de câmp sau de crescătorie și alte animale vânate de nobilime.
În manuscrise, iepurii ajungeau să își judece vânătorii
Pe marginile manuscriselor medievale, raportul de putere se putea inversa. Iepurii participau la turniruri călare pe melci, într-o ironizare blândă a idealurilor cavalerești. Alte reprezentări îi arătau atacând oameni și răzbunându-se pe ei.
Un exemplu elaborat apare în Smithfield Decretals, manuscris decorat cu ilustrații la Londra în anii 1340. Iepurii își capturează vânătorii umani și ogarii, îi duc la judecată și apoi îi execută.
Asemenea scene aparțineau umorului medieval bazat pe răsturnarea ordinii sociale. Același tip de inversare se regăsea în alegerea unui băiat ca episcop pentru o zi la Durham sau a unui stăpân al dezordinii în timpul jocurilor de 1 mai. Iepurele ucigaș din Caerbannog, personajul înșelător de periculos din filmul Monty Python and the Holy Grail, din 1975, continuă această tradiție satirică.
Între timp, animalul cândva păzit în parcurile regale devenise atât de răspândit încât naturalistul elvețian Conrad Gesner scria în 1555: „Sunt puține țări în care iepurii nu se înmulțesc, dar cei mai mulți dintre toți sunt în Anglia.”
