Fumul incendiilor de pădure și turbării din Indonezia a ajuns până în sudul Filipinelor la începutul lunii, potrivit CNA. În apropierea incendiilor, la aeroportul Supadio din Pontianak, Indonezia, vizibilitatea a coborât la aproximativ 100 de metri. Aeronava care îl transporta pe ministrul indonezian al Pădurilor nu a putut ateriza.
Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) are de aproape trei decenii mecanisme pentru prevenirea și gestionarea unor asemenea episoade. Totuși, cooperarea regională se oprește înaintea unor decizii esențiale: administrarea terenurilor, investigarea incendiilor și stabilirea răspunderii juridice rămân în principal atribuțiile statelor membre.
Această limită este explicată de Melinda Martinus, cercetătoare la ASEAN Studies Centre din cadrul Yusof Ishak Institute. Comentariul ei, publicat inițial pe Fulcrum, blogul institutului, leagă credibilitatea organizației de capacitatea de a transforma acordurile regionale în rezultate practice.
Alerta maximă a fost activată după detectarea focarelor
Din august, Centrul Meteorologic Specializat al ASEAN (ASMC) a activat nivelul 3, cel mai înalt nivel de alertă, după detectarea unor focare în Sumatra și Kalimantan. Centrul urmărește incendiile, condițiile meteorologice și deplasarea fumului, informații necesare pentru coordonarea intervențiilor.
Malaysia a cerut Indoneziei permisiunea de a efectua însămânțarea norilor pe teritoriul indonezian, o intervenție pentru stimularea precipitațiilor. Singapore a emis zilnic recomandări privind fumul, pentru ca populația să își poată planifica activitățile și evenimentele.
Aceste reacții se sprijină pe un sistem construit în etape. În 1997, organizația a introdus Planul regional de acțiune privind fumul transfrontalier, axat pe prevenire, reducerea efectelor și monitorizare.
În 2002 a urmat Acordul ASEAN privind poluarea transfrontalieră cu fum (AATHP), primul acord al regiunii dedicat acestei probleme care impune obligații juridice. El oferă cadrul pentru răspunsuri comune și pentru acordarea de asistență atunci când incendiile se agravează.
Statele păstrează controlul asupra terenurilor și aplicării legii
Martinus consideră că repetarea episoadelor de fum testează în mod deosebit credibilitatea ASEAN, deoarece problema apare și produce efecte în mare parte în interiorul organizației. Cu puține excepții, țările în care izbucnesc incendiile și cele care respiră fumul sunt membre ale aceluiași bloc regional.
Situația diferă de cea a securității apei pe fluviul Mekong. Acesta traversează mai multe state ASEAN, dar vine din China, care nu este membră. Construcția barajelor și deciziile chineze privind gestionarea apei au consecințe majore pentru comunitățile și ecosistemele din aval, limitând influența organizației asupra unor hotărâri importante.
În cazul fumului, incendiile sunt concentrate în principal în Indonezia. Folosirea terenurilor, acordarea licențelor pentru plantații, administrarea pădurilor și aplicarea legii sunt însă chestiuni gestionate în principal de autoritățile naționale.
ASEAN poate distribui informații, coordona răspunsuri și oferi ajutor. Autoritatea sa de a dirija sau influența felul în care un stat membru își administrează propriul teritoriu este limitată, explică cercetătoarea.
La baza acestei relații stă principiul neinterferenței, adică neintervenția în treburile interne ale statelor membre. El a ajutat la menținerea cooperării între țări cu sisteme politice diferite, dar restrânge intervenția regională inclusiv atunci când efectele unei probleme trec granițele.
Localizarea unui incendiu nu stabilește cine răspunde juridic
O altă limită privește diferența dintre detectarea focului și demonstrarea răspunderii. Capacitatea tehnică de a identifica focarele și de a urmări fumul nu oferă automat probele necesare pentru sancționarea celor care au provocat incendiile, arată Martinus.
Stabilirea responsabilității cere date despre concesiuni, adică terenurile asupra cărora au fost acordate drepturi de exploatare, investigații și dovezi care să poată susține aplicarea legii. Aceste activități țin în mare parte de competența națională.
Companiile mari de plantații operează pe suprafețe întinse de pădure și turbării, terenuri cu acumulări de materie vegetală parțial descompusă. Izbucnirea unui incendiu în interiorul sau lângă o concesiune nu stabilește, prin ea însăși, răspunderea directă a companiei.
Pentru a lega incendiul de un operator economic, cercetătoarea indică mai multe cerințe:
- Hărți transparente ale concesiunilor, care permit identificarea terenurilor exploatate.
- Monitorizarea fiabilă a incendiilor, legată de parcele precise.
- Investigații credibile privind producerea incendiului.
- Aplicarea legii pe baza probelor, astfel încât răspunderea să poată ajunge la companie, nu doar la un mic agricultor.
Registrele funciare, instituțiile de anchetă, instanțele și structurile locale care aplică legea sunt componente naționale pe care ASEAN nu are autoritatea să le creeze sau să le conducă. Organizația poate facilita schimbul de informații, dar investigațiile, urmărirea penală și aplicarea legii rămân în afara controlului său direct.
Singapore a folosit propria lege în episodul sever din 2015
Singapore a încercat să acopere o parte din această limită prin Legea privind poluarea transfrontalieră cu fum. Aceasta permite măsuri împotriva entităților ale căror activități din afara țării provoacă sau contribuie la poluarea cu fum pe teritoriul Singapore. Legea urmărește prevenirea și descurajarea acestor acțiuni.
În timpul episodului sever din 2015, agenția de mediu din Singapore a folosit legea pentru a emite notificări privind măsuri preventive și solicitări de informații către mai multe companii regionale din agricultură și din industria celulozei și hârtiei.
Existența puterii legale de a interveni nu rezolvă însă toate dificultățile, explică Martinus. Aplicarea efectivă depinde de accesul la informații, de cooperarea țării din care provine fumul și de probe suficiente pentru stabilirea responsabilității.
Intervențiile comune ar necesita reguli convenite înaintea crizei
Perioadele mai lungi și mai secetoase asociate schimbărilor climatice fac incendiile de pădure și turbării mai greu de prevenit. Cercetătoarea avertizează însă că schimbările climatice nu trebuie folosite pentru a explica întreaga problemă: activitățile umane și capacitatea instituțiilor naționale influențează, la rândul lor, riscul și gravitatea incendiilor.
Regiunea are deja un cadru juridic, sisteme de monitorizare, mecanisme de coordonare și experiență acumulată în gestionarea fumului. Pentru folosirea lor mai eficientă, Martinus propune:
- Protocoale comune de răspuns, care să stabilească modul de intervenție.
- Sisteme compatibile de comunicare și de date.
- Exerciții comune regulate, pentru ca agențiile de gestionare a dezastrelor să poată colabora mai eficient.
- Reguli convenite în avans pentru schimbul de informații și trimiterea echipamentelor și personalului peste granițe.
Ultima propunere vizează incendiile majore care depășesc capacitatea de intervenție a unui stat. În viziunea cercetătoarei, aceste aranjamente ar trebui stabilite înaintea următoarei crize de fum.
